Una dintre cele mai apreciate cântărețe de muzică ușoară, interpreta cu timbru inconfundabil care ne-a dat șlagăre ca “Frunza mea albastră”, “Te-aștept să vii” sau “De ce nu-mi spui că mă iubești”, Mirabela Dauer ne-a mărturisit, neașteptat, că a ajuns să cânte dintr-o întâmplare. Un pic diferit dacă-i era destinul și-o ghida către sport, pierdeam, probabil, una dintre cele mai valoroase voci.
– Este adevărat că în copilărie vă doreați cu totul altceva decât muzică?
– Da, eu eram mai băiețoasă, așa sunt și acum. Tot timpul m-am bătut pentru dreptate, pentru drepturile mele. Nu m-am lăsat niciodată doborâtă. Am făcut sport, dar nu a fost să fie. A trebuit să renunț la gimnastică la vreo 8, 9 ani, întrucât mi s-a descoperit un suflu sistolic și mi s-a interzis să mai fac efort. Bârna era aparatul care nu-mi plăcea deloc. Apoi am făcut handbal, dar nu de performanță. Și da, îmi plăceau multe sporturi, dar și să cânt.
– Cum ați ajuns să faceți muzică?
– Dintr-o întâmplare am ajuns la muzică. Făceam handbal, dar îmi plăcea profesoara de muzică. Știți cum e, ori ești bun la sport, dar nu știi să cânți, ori cânți, dar nu ești la fel de bun la sport. Așa am ajuns să cânt. Am vrut să cânt!
Mergeam la o școală care se afla lângă Casa de Cultură Turturele, unde am început să cânt muzică populară. Eram fericită. Îi înnebuneam pe ai mei. M-am dus apoi la Școala Populară de Artă. Acolo am fost o…
Continuarea Aici
