Pentru seara de Halloween, „Lights Out”, disponibil pe Netflix, propune o confruntare în care un bec aprins ține amenințarea la distanță. În spatele jocului cu întunericul se află doi frați și problemele de acasă de care sora mai mare credea că se poate desprinde.
Lungmetrajul regizorului David F. Sandberg a apărut în 2016 și are aproximativ 81 de minute. Recenzia Playtech îl recomandă pentru premisa ușor de urmărit și pentru ritmul alert, cu rezerve care țin de construcția sperieturilor și de încheierea poveștii.
Rebecca revine la problemele de care încercase să scape
Actrița Teresa Palmer o interpretează pe Rebecca, plecată de acasă tocmai ca să se îndepărteze de dificultățile familiei. Când fratele ei mai mic, Martin, jucat de Gabriel Bateman, începe să fie vizitat de o prezență supranaturală, trecutul devine din nou o amenințare concretă. Ea cunoaște apariția încă din copilărie.
Rebecca și Martin înfruntă aceeași primejdie, dar pornesc din locuri diferite. El încearcă să priceapă ce i se întâmplă. Ea recunoaște suficient din vechile experiențe ca să se teamă, fără să aibă deja o soluție pentru a-l proteja.
Relația dintre frați susține povestea și dincolo de momentele de panică. Interpretarea lui Palmer îi dă consistență eroinei, iar rolul lui Bateman are mai multă greutate decât simpla prezență a unui copil pus în pericol.
Actrița Maria Bello o joacă pe Sophie, mama celor doi. Aceasta pare să ascundă ceea ce știe despre Diana, numele apariției. Legătura dintre ele face ca plecarea într-o altă locuință să nu fie suficientă pentru îndepărtarea amenințării.
Prin Sophie, filmul abordează suferința psihică și felul în care problemele unui membru al familiei ajung să organizeze viața tuturor. Explicațiile trec uneori prea repede, iar dezvoltarea personajelor rămâne pe alocuri insuficientă.
Lumina dictează confruntarea cu Diana
Regula după care funcționează creatura încape într-o singură frază: întunericul îi permite să apară, iar aprinderea luminii o face să dispară. Becurile și întrerupătoarele devin astfel mijloace de apărare, nu simple obiecte din decor.
Sandberg construiește scenele alternând ceea ce se vede cu ceea ce rămâne doar bănuit. Câteodată, silueta poate fi observată în fundal înainte ca personajul să o remarce. În alte momente, apariția este bruscă. Regizorul păstrează creatura în afara cadrului suficient cât să lase loc așteptării.
Mecanismul are și vulnerabilități. Unele încurcături par evitabile cu o lanternă mai bună sau cu un drum fără obstacole până la întrerupător. Deciziile imperfecte ale personajelor prelungesc confruntarea.
Repetiția reduce tensiunea, iar finalul favorizează drama
După ce regula Dianei devine familiară, succesiunea episoadelor se lasă mai ușor anticipată: se pierde lumina, apare pericolul, începe căutarea unei scăpări. Intensitatea diferă de la o scenă la alta, iar unele momente de șoc sunt previzibile.
Dezvăluirile despre creatură și relația cu Sophie lămuresc intriga, dar reduc misterul care făcea primele apariții amenințătoare. Finalul mută accentul către drama familiei și oferă o rezolvare mai puțin inventivă decât confruntările de la început.
Ritmul rămâne avantajul acestei construcții compacte. Ideea provine din scurtmetrajul omonim realizat de Sandberg în 2013, dezvoltat ulterior pentru lungmetraj. Alternanța dintre apariție și dispariție își păstrează eficiența mai ales în secvențele scurte.
