Unele poveşti de dragoste seamănă mult cu cele din filme, doar că, din păcate, soarta alege să nu se inspire doar din comediile romantice în care el şi ea îmbătrânesc împreună şi se ţin de mână în timp ce îşi privesc nepoţii jucându-se.
Romantic a fost sigur momentul când s-au întâlnit. Nu varianta aceea dulce leşioasa, pe care nu o crede nimeni, ci una mai a la Jurnalul lui Bridget Jones. Imaginaţi-vă o întreprindere pe cât de comunistă îi este titulatura, cu coridoare lungi, birouri multe, oameni care stau concentraţi opt ore pe zi, şase zile pe săptămână. Nici măcar întreprinderile comuniste nu reuşeau însă să sufoce veselia tinereţii, tocmai de aceea pe coridoare răsunau când şi când chicote şi chiar hohote de râs. Ea era pusă pe glume, el stârnea la rându-i zâmbetele colegilor, doar că încă nu se cunoşteau ca să râdă împreună. A fost nevoie de un fier de călcat, un prozaic fier de călcat stricat, pe care, conform uzanţelor epocii, erai obligat să îl resuscitezi pe termen nelimitat, fiindcă erau un bun greu de găsit şi-nlocuit. Aşa că ea a păşit încrezătoare în biroul lui, plin de bărbaţi cu multiple abilităţi tehnice, conform fişelor de post atent arhivate la subsolul clădirii. Dintre ei, singurul care habar nu avea de cum ar putea decurge o asemenea reparaţie era el, care s-a şi oferit galant să rezolve problema, pentru că ea avea ochii prea frumoşi şi şăgalnici. Aşa ştia sigur că îi va mai vedea surâzând măcar încă o dată, când treaba va fi terminata. Legenda spune că el s-a luptat cu fierul de călcat trei zile şi trei nopţi, ca în poveşti, până să ceară ajutorul cuiva care chiar ştia ce face. Aceeaşi legendă vorbeşte şi despre cum a aşteptat ea înfrigurată momentul reîntâlnirii, nu pentru că simţea vreo nevoie nebunească să scape de vreo cută, ci pentru că si ochii lui erau frumoşi şi surâzători.
Aşa a început totul. A continuat cu plimbări de mână, romantice pentru că el era priceput la cuvinte, amuzante pentru că nu era la fel de priceput la cântat, romantice pentru că ea îl găsea frumos şi galant, amuzante pentru că îl necajea spunându-i lucrurile pe dos, ca să nu cumva să se umfle în pene. El pleca spre casă parcă plutind, vorbind tuturor despre fata visurilor lui care s-a întrupat aievea, ea pleca spre casă cu inima strânsă, pentru că în toate basmele exista o mamă pe care o nemulţumeşte ceva, uneori în ciuda fericirii propriului copil. Nu a fost greu să înceapă să se iubească, undeva sus, cineva îi legase deja pe vecie, rămăsese doar să afle şi ei asta la timpul potrivit. El îi scria scrisori, ea le păstra în cutia de amintiri, pentru că până şi ironia păleşte când omul îşi pune sufletul pe tavă. El ştiuse de la bun început că ea era dovada că sufletele pereche există. Ea, mai pragmatică din fire, se bucura de compania unui bărbat inteligent, blând, generos, ştiind în sinea ei că îi fusese menit şi nimeni, niciodata, nu va putea schimba asta. Tocmai de aceea au hotărât să se căsătorească, veste primită cu bucurie într-o familie şi cu reticenţă în cealaltă.
Dragostea învinge uneori şi în viaţă, nu doar în cărţi şi în filme, dacă oamenii care şi-o poartă au puterea de a o recunoaşte şi de a lupta pentru ea. Cu sufletele alături, cu răbdare şi tact, au încercat amândoi să demonstreze tuturor că vor rămâne împreună, în ciuda împotrivirilor. Nu a contat dacă au reuşit pe deplin sau nu, fiindcă se aleseseră unul pe celălalt să-şi fie totul. Au înţeles asta stând pe o bancă şi întrebându-se încotro se vor îndrepta, căsătoriţi fiind în vremuri în care perspectiva unui cămin era mult îndepărtată şi aproape de necrezut. Părinţii lui o iubeau ca pe o fiică, aşa că au fost bineveniţi în casa lor modestă, dar primitoare, pentru că acolo toţi ochii surâdeau, în ciuda greutăţilor.
Aici a învăţat fiecare să îndrăgească ce iubea celălalt. Ea a înţeles cât de mult iubea el florile vii, în gradiniţa de la geamul camerei, nu tăiate în glastră, iar el a înţeles că ei îi plăceau lucrurile exacte, clare, fără ocolişuri. S-au iubit în ciuda unei lumi, a ei, şi cu binecuvântarea celeilalte lumi, a lui. Şi dragostea asta, plină de nelinişti şi de bucurii, s-a întrupat într-un copil, cu viaţă scurtă, păstrat pentru totdeauna în suflet, unde a trebuit sa lase o rană, căci era uşa pe care a intrat ca să se cuibărească acolo. Pentru o vreme ea a încetat să îşi mai poarte cu cochetărie frumuseţea, a încuiat într-un sertar cercei lungi şi brăţări zornăitore, şi-a numărat cu tristeţe firele albe de amar, a plâns îndelung şi a uitat să mai râdă cu ochii. Pentru o vreme el a fost doar pentru ea, fiindcă durerile taţilor se ascund mai bine în pieptul lor, la fel cum şi lacrimile li se usucă înainte de a ajunge pe obraji. Şi au mers mai departe împreună, până când a venit fetiţa care să îi înveţe să râdă din nou, nu doar cu ochii, ci şi cu inima.
Fetiţa a crescut în casă nouă, de familie tânără şi fericită, în care i se auzea pretutindeni glasul stâlcind adorabil cuvintele, în care paşii ei nesiguri răsunau matur în pantofii cu toc ai mamei, în care bunicii veneau mereu să se bucure şi ei de mica minune. Povestea este acum şi aici, mai mult decât oricând, o comedie romantică sadea. Este despre cum el a dus copilul murdar cu tot cu lenjeria de pat direct în cada cu apă caldă, să inmoaie totul la un loc, ca să facă un pic de economie de timp, resurse şi imbolduri de greaţă. Despre cum ei, părinţii, şi încă vreo două cupluri de vecini, s-au speriat când de pe masă de canastă dispăruseră mizele rudimentare, vestitele boabe de fasole, pe care copiii care adormeau pe canapele si pe covor în serile de joc, şi le îndesaseră, de comun acord, în nări şi în urechi. Este despre prieteni buni, mai vechi şi mai noi, pe care i-au cununat, cărora le-au botezat odraslele, cu care au mers în vacanţe şi care au rămas mereu lângă ei, chiar şi după zeci de ani, chiar dacă el nu a putut rămâne.
Pentru că el s-a stins. Fără vociferări, fără sens, fără o viaţă trăită. Tânăr, puternic, de neînfrânt, nu a reuşi să păcălească moartea, căreia nu îi pasă nici de ochii frumoşi şi trişti pentru totdeauna, nici de copiii care nu îşi vor mai aminti tatăl, nici de părinţii pe care nimic nu îi va consola vreodată. A fost atât de brusc şi de urât încât nimeni nu a înţeles, iar mulţi nu au crezut. Fetiţa s-a plimbat prin grădina cu flori, întrebând pe toată lumea despre somnul tatălui şi neînţelegând de ce acum florile iubite de el erau tăiate şi duse la un mormânt. Anii ei mici nu au căutat înţelesuri nici când lumea o striga pe numele lui, ca un trist alint, nici când zi de zi mergea la cimitir ca să îi arate vreo păpuşă sau rochiţă nouă. Bunica îşi povestea focul doliului tuturor celor care aveau răgaz să asculte, despre baiatul cât un munte care a căzut secerat la 31 de ani şi a luat cu el somn, linişte şi orice fărâmă de bucurie. Bunicul nu povestea nimic nimănui, adormea sărutând fotografia fiului pierdut, se stingea pe picioare de inimă rea, ura fericirea oricui, până şi pe cea a cântecelor de la radio.
Ea a împietrit. Nu exista pe lume altul. Iar cineva îl luase pe nedrept, când era viaţa mai frumoasă. A pus deoparte pozele, aşa cum şi-a pus deoparte şi tinereţea. Şi-a încuiat iubirea, aşa cum încui nişte bijuterii copacul vieţii ei părând că se îndoaie pe vecie, fără a se rupe, crescănd mereu în jurul copilului pe care şi-l făcuse sens şi izvor de iubire. Filmele şi cărţile nu îţi spun cum se supravieţuieşte unei asemenea dureri, cel puţin comediile romantice nu o fac. De fapt, nimeni nu ştie din ce resurse şi cu ce puteri reuşeşte cineva să îşi îngroape dragostea şi să mai şi trăiască apoi. Fetiţa nu a întrebat niciodată cum şi în ce fel, nici mare fiind. A înţeles că mama ei a fost mai mult decat eroinele de poveste, care călătoresc peste mări şi ţări pentru a-şi afla sau pentru a-şi salva dragostea. Mama ei a putut să stea pe loc, pe acelaşi loc înţesat de amintiri, cu mirosul lui împregnat în cămăşile din dulap, cu glasul lui răsunând în urechi şi în încăperi goale. Şi a stat, şi a trăit, ca şi când lumea a rămas şi ea pe loc, ca şi când nu există decât singurătate şi dor. Şi a fost cea mai bună mamă din lume, iar în vis, uneori, şi cea mai fericită soţie. Şi a găsit în îmbrăţişările copilului alinarea, şi a mai plâns pe furiş când ea nu era de ajuns şi a continuat să fie. Iar viaţa aşa, doar ele două, a devenit singura pe care o puteau concepe. Cu bradul de Crăciun în jurul căruia se învârteau şi cântau colinde, cu dulapul cu surprize dulci, cu serile de moţăială îmbrăţişate la televizor. Şi cumva aşa a ajuns să arate tihna lor.
O parte din puterea de a merge mai departe şi-au găsit-o în casa celor care pierduseră şi ei la fel de mult. Prezenţa fetiţei şi a mamei ei la bunici a fost poate raţiunea pentru care şi ei au putut merge mai departe, văzând copilul alergând pe poartă şi strigând „sunt liberă!”, uitându-se cum se bucură mângâind pisicii şi puii de găină, cum mănâncă pe nerăsuflate căpşuni culese direct din grădină, cum se luptă cot la cot cu furtunul şi râde ciuciulete, înfrântă.
Aşa, ceea ce ar fi putut să fie o copilărie tragică, a fost una frumoasă. Iar ceea ce ar fi putut să fie o tinereţe furată, a fost una maternă. Copilul a răsplătit cum a ştiut mai bine dăruirea mamei, a crescut bucurând-o cu notele de la şcoală şi o cuminţenie enervantă uneori. Dar a fost, ca orice copil, egoist. A plecat, văzându-şi de drum, uitându-se în urmă cu dor, fugind weekend de weekend acasă, ca să mai stea puţin în copilărie. Şi fetiţa devenită acum o tânără pe alocuri naivă, a crezut că şi-a găsit dragostea. Şi pentru că era fiica mamei ei, a luptat, cu forţă neobosită, pentru ea. Ştia că sufletelor pereche nu le stă nimic în cale, ce nu ştia însă era că uneori te poţi şi înşela. Mama ei a fost mereu acolo, ca o pavăză, ca o stâncă, reazemul şi sfătuitorul de care era nevoie. A consolat, a încurajat, a suferit în tăcere şi a crezut în fiica ei. Iar când povestea s-a terminat, a şters multe lacrimi, ştiindu-le prea bine fierbinţeala şi rugându-se ca undeva pe lume să existe ceva mai bun.
Şi pentru că uneori comediile romantice au şi continuări, a fost rândul fetei să scrie o poveste, despre ochi frumoşi, care râd ghiduş, despre dragoste la prima vedere, despre un el galant, impunător şi pus pe glume, cu vorbe meşteşugite şi suflet de poet. Ea era totuşi fiica mamei, cu picioarele bine înfipte în pământ, şfichiuitore în replici, sarcastică şi prea onestă uneori. Poate toate acestea l-au cucerit sau poate de vină au fost doar ochii, cert este că undeva sus, cineva ştia că ei trebuie să rămână împreună, aşa că stelele s-au aliniat, ei s-au iubit şi au decis că asta chiar e marea dragoste a sufletelor pereche.
Când a venit momentul, mama le-a dăruit verigheta tatălui pierdut, pentru ca dragostea lor să fie la fel de nemuritoare. Cu un asemenea dar, a fost nevoie sa caute oameni capabili să făurească bijuterii hand made cu suflet, care să înţeleagă, să preţuiască şi să onoreze o astfel de moştenire, închizând-o într-o promisiune de îmbrăţişat nu doar degete, ci şi suflete.
El şi ea, tineri ca primii, s-au iubit la fel de mult. Iar rodul dragostei lor a fost un băieţel care poartă numele celui care se joacă de ani şi ani cu tatăl său în cer, uitând că au plecat prea devreme şi au lăsat în urmă prea mult dor. De ei doi amintesc buclele micuţului şi ochii lui surâzători. Poate de aceea bunica lui îl îmbrăţişează în fiecare zi strâns de tot, cu patima anilor care i-au fost furaţi, cu bucuria unei regăsiri peste timp şi peste lumi. În râsul lui, în mănuţele care mângâie, în răsuflarea liniştită a somnului, în pupicul de bun venit sunt strânse mai multe iubiri, de care copilul nu ştie, dar pe care le simte bunica. Şi aşa, cu nepotul alături, ea îşi aminteşte cu drag de toţi cei plecaţi, pe care când va fi mare o să îi arate în poze, despre care o să îi vorbească cu faţa luminată de o împăcare pe care a aşteptat-o atât.
Viaţa este uneori mai mult, mult mai mult decât îşi poate imagina vreun scenarist. Şi asta e uneori trist, alteori nebunesc, dar mereu frumos. Fiindcă în viaţă, dragostea adevărată, odată găsită, nu are generic de final…
