Bucătăria chinezească și-a făcut intrarea în România în mod oficial în anul 1980, odată cu deschiderea la București a restaurantului Nan Jing. Acesta a fost inaugurat la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, după o vizită a acestuia în China – eveniment în urma căruia patru bucătari chinezi au fost trimiși special la București pentru a pune bazele primului restaurant chinezesc din țară. Nan Jing funcționa în incinta Hotelului Minerva și a rămas, până în 1996, unicul restaurant cu specific chinezesc nu doar din Capitală, ci din întreaga Românie. Acest statut de pionier i-a conferit un aer exclusivist: Nan Jing a fost considerat un local de elită, frecventat adesea de personalități, și s-a menținut „în topul preferințelor bucureștenilor încă din 1980”, fiind lăudat constant pentru calitatea preparatelor și a serviciilor.
După căderea regimului comunist, pe măsură ce România s-a deschis cultural și economic, au început să apară și alte restaurante chinezești. Expansiunea a fost graduală la începutul anilor ’90, dar spre sfârșitul deceniului bucătăria asiatică a câștigat tot mai mult teren. Până prin 2002, în marile orașe – mai ales în București – existau deja zeci de localuri cu specific chinezesc sau pan-asiatic. Un articol din acea perioadă remarca faptul că, dintre toate bucătăriile „exotice”, cele spre care se îndreptau în principal gusturile românilor erau cea chinezească, alături de cea mexicană și italiană. Bucătăria japoneză, în schimb, era atunci considerată prea pretențioasă și nu prinsese la public – de altfel, singurul restaurant japonez din București la acea vreme s-a transformat tot într-unul chinezesc, semn al preferinței pentru aromele Chinei. Prin urmare, începutul anilor 2000 a consfințit popularitatea bucătăriei chinezești, care devenise deja cunoscută și apreciată în toată țara. Restaurante notabile s-au deschis în orașe precum Cluj (ex. restaurantul Beijing), Brașov (Marele Zid Chinezesc), sau Timișoara, iar în București nume ca China Garden, Harbin, Hua Lung sau La Pagoda se alăturau veteranului Nan Jing. În paralel, o comunitate tot mai numeroasă de oameni de afaceri și comercianți chinezi se stabilișe în România (un exemplu fiind zona comercială Dragonul Roșu de lângă București), contribuind și ei la răspândirea autenticelor localuri chinezești.
Adaptarea mâncării chinezești la gusturile românilor
Odată cu popularizarea bucătăriei chinezești, a apărut și fenomenul adaptării preparatelor pentru a se potrivi mai bine palatului românesc. Multe restaurante au început să ajusteze rețetele tradiționale, atenuând nivelul de iuțeală sau folosind ingrediente locale în locul celor autentice chinezești. Andreea “Chinesefood” Jugănaru, un cunoscut blogger culinar pasionat de bucătăria asiatică, critică această practică: „Multe restaurante încearcă să se plieze după gustul clientului, în detrimentul gustului autentic al mâncării. Lucrul acesta mi se pare foarte grav” – notează ea, adăugând că unele localuri nu folosesc ingrediente proaspete (precum ghimbirul sau ceapa verde), înlocuiesc condimente specifice chinezești cu versiuni autohtone sau adaugă excesiv glutamat de sodiu ori chiar Vegeta în mâncăruri. Astfel de adaptări au drept scop apropierea de obișnuințele alimentare locale, însă puriștii bucătăriei asiatice le consideră compromisuri care alterează rețetele originale.
Un exemplu de “românizare” a bucătăriei chinezești se observă adesea la serviciile de catering și livrare. Mâncarea chinezească livrată la domiciliu este „clar adaptată obiceiurilor alimentare ale românilor” – remarca un blog culinar local, sugerând că preparatele de tip fast-food chinezesc tind să fie mai puțin condimentate și mai apropiate de gustul european, pentru a fi pe placul unui public cât mai larg. De pildă, unele rețete sunt îndulcite sau prăjite mai mult, iar porțiile de orez sau carne pot fi mai generoase, ținând cont de preferința românilor pentru mâncăruri sățioase……
Citeste continuarea pe Financiarul.ro
