Iartă-ne, Răzvane, că nu am știut să fim alături de tine, atunci când ai avut cea mai mare nevoie…
Iarta-i și pe cei care erau la picioarele tale, în urmă cu 10 ani, și care te-au aruncat ca pe o măsea stricată atunci când ai început să ai probleme… Și care s-au gândit să mai câștige ceva de pe urma ta și acum, la sfârșit, când te-au omagiat pe Facebook… Dar care n-au venit să-ți aprindă o lumănare. Tu știi, însă, că nu-ți erau prieteni adevărați.
Am zis să tac. Dar nu pot. Și, printre texte lacrimogene sau mesaje în care este hulit, m-am hotărât să vi-l povestesc pe Răzvan așa cum probabil puțini dintre voi îl știau… Dar cei care-l știau își amintesc cu siguranță.
La începutul anilor 2000, în peisajul monden confuz, atunci când persoanele publice abia începuseră să guste din mirajul și avantajele celebrității, a apărut el. Un tip altfel. Răzvan Ciobanu, creator de modă. Nu era prea atent cu imaginea lui, avea un look chiar șleampăt, oferea rar interviuri, i se dusese buhul că este cam înfumurat dar, paradoxal, toată lumea bună a Capitalei și nu numai îi căuta rochiile. Dar mai ales prezența.
Răzvan Ciobanu nu era doar un designer. Modul lui de a-și trăi viața, total nepăsător la ceea ce se întâmplă în jur, omul fără nicio grijă, mereu pus pe distracție și mare admirator al luxului și al opulenței, ajunsese un simbol. Răzvan era liber. Avea curajul să trăiască liber și era cel mai cool băiat din oraș, înainte să…
Continuarea Aici
