Un palton alb de lână pornește de la o lebădă sacră. O amuletă purtată cândva de femei devine un panou ceramic de mari dimensiuni. În Almaty, Kazahstan, creatoare de modă și artiste aduc simbolurile nomade în vestimentație, pâslă și ceramică, în timp ce mozaicul recuperează identitatea vizuală a orașului.
Creatoarea de modă Alina Aitzhanova a lansat Al Basty pentru a introduce elemente avangardiste în moda stradală locală și pentru a face cunoscută cultura mistică kazahă în afara țării, potrivit Condé Nast Traveler. Piesele au volume sculpturale, croieli dramatice și tivuri ascuțite. Ea le concepe ca pe o armură contemporană pentru suflet, dar suficient de accesibile încât persoana care le poartă să se simtă parte din legendă.
„Vreau să împărtășesc lumii moda kazahă modernă, transmițând natura poetică, eleganța și asprimea viziunii noastre asupra lumii”, a declarat Alina Aitzhanova, creatoare de modă și fondatoarea Al Basty, pentru Condé Nast Traveler.
Al Basty recuperează povestea unui spirit feminin
Numele mărcii vine de la un spirit feminin din mitologia turcică, despre care se credea că își poate schimba înfățișarea. În copilăria creatoarei, numele era folosit pentru a certa copiii, cu un sens apropiat de derbedeu sau diavol. În miturile mai vechi, însă, Al Basty era o divinitate a vetrei și o protectoare a femeilor care nășteau.
Aitzhanova spune că nici ea, asemenea multor kazahi, nu cunoștea această identitate. Descoperirea a făcut-o să cerceteze ce alte personaje mitologice ajunseseră să fie înțelese greșit.
Provenită dintr-o familie cu o lungă tradiție de artizani și meșteri ai pâslei, creatoarea transpune aceste povești în obiecte precum geanta Bayur, în formă de ficat, sau paltonul alb de lână inspirat de Aqqu, lebăda sacră din legendele kazahe.
Pentru ea, stepa este locul în care s-a format felul strămoșilor de a înțelege universul. O descrie ca aspră și generoasă, cu forme neșlefuite și o privire fără sfârșit.
În această mitologie, soarele, luna și vântul au voință și personalitate, la fel ca oamenii și spiritele strămoșilor. Tengri este divinitatea supremă, asociată cerului nemărginit. Viziunea nomadă numită tengrism se păstrează în cultura kazahă prin tradiții precum zheti ata, cunoașterea a șapte generații de strămoși, și Nauryz, sărbătoarea echinocțiului de primăvară și a rezistenței în fața iernii.
Pâsla revine după decenii în care a pierdut teren
Almaty, fosta capitală și încă cel mai mare oraș al Kazahstanului, este centrul economic și cultural de facto al țării. Pe bulevardele sale cu arbori, urmele perioadei sovietice coexistă cu restaurante care reinterpretează cultura nomadă.
Marea Stepă, cu întinderi de iarbă, deșerturi și câmpii ondulate, acoperă o mare parte a țării. Timp de milenii, aici au trăit triburi turcice nomade, reunite până în secolul al XV-lea sub Hanatul Kazah. Creșteau animale, schimbau pășunile odată cu anotimpurile și locuiau în iurte portabile.
Iurta avea și o semnificație sacră, legată de credința că universul însuși avea această formă. Grilajele de lemn ale pereților simbolizau legătura cu pământul, iar conturul circular, relația dintre soare și cer. Pe covoare, tapiserii și perne apăreau adesea reprezentări ale celor patru animale esențiale ale stepei, cunoscute drept tört tülik mal.
În ultimele două secole, această identitate a fost reprimată. Colectivizarea, sedentarizarea forțată și foametea provocată de regimul sovietic în anii 1930 au dus la moartea sau strămutarea a peste o treime din populația kazahă. Foștii nomazi au pierdut o mare parte din pământuri, animale și modul lor de viață.
După independența din 1991, unele repere vizuale, inclusiv mozaicuri, au fost demontate. Pâsla, folosită pentru haine, covoare și izolarea iurtelor, era deja greu de găsit în perioada sovietică. Ulterior, a cedat locul importurilor chinezești și, pe măsură ce puterea de cumpărare a crescut, unor mărci precum Prada și Gucci.
Laila Zharkyn mută covorul tradițional în galeriile de artă
Artista Laila Zharkyn lucrează în atelierul său privat din Tuzdybastau, o localitate de la marginea estică a Almaty. De șase ani reinventează pâsla realizată manual. Împâslirea unește fibrele de lână cu apă, săpun și frecare manuală sau cu ajutorul unui ac special.
În casa ei au existat mereu covoare din pâslă, iar artista amintește că, în urmă cu un secol, femeile încă știau să le facă. Aceste covoare tradiționale, numite tekemets, poartă simboluri precum koshkar muiz, coarnele berbecului, asociate bogăției, belșugului și fertilității.
Multe familii le întind pe podea sau le agață pe pereți iarna. Tehnica realizării lor se pierde însă rapid. Zharkyn a ales să o păstreze ca formă de artă, prin panouri ample, în care liniile moderne, simple, se întâlnesc cu simbolurile tradiționale. Lucrările au trecut din dormitoarele familiilor în galerii și în prezentări de amenajări interioare.
În 2024, artista a creat pentru Central State Museum un tekemet monumental alcătuit din pixeli. Lucrarea explorează timpul și tradiția, fiecare pixel fiind gândit atât ca vis, cât și ca ecou al trecutului.
O altă temă a lucrărilor sale este dastarkhan, filosofia primirii oaspeților în jurul unei mese tradiționale. Aceasta cuprinde:
- Beshbarmak, preparatul central, cu carne fiartă lent, așezată peste tăiței lați.
- Baursaq, bucăți de aluat prăjit.
- Kurt, brânză sărată și uscată.
- Ceai, servit din abundență.
Lucrările artistei se găsesc în boutique-uri precum Korkem și în atelierul ei, unde vizitele se fac cu programare.
Zharkyn pune o parte din revenirea la meșteșuguri pe seama oboselii față de viața urbană. „Sufletul nostru nomad cere să ne întoarcem la rădăcini”, a spus Laila Zharkyn, artistă care lucrează cu pâslă, pentru Condé Nast Traveler. Ea explică faptul că oamenilor le lipsesc stepa și spațiile largi.
Artista le învață tehnica împâslirii și pe sora, și pe nepoatele sale. „Ce va rămâne după noi?”, se întreabă Zharkyn, care leagă cunoașterea istoriei de sentimentul de a avea rădăcini.
Mozaicurile refac legătura cu orașul secolului XX
Daria Zaitova, fondatoarea atelierului Art Oskolok, lucrează cu piatră naturală, smalt și plăci de sticlă. Atelierul ocupă un spațiu cu cărți, plante și pietre de diferite dimensiuni, într-o clădire cu trei etaje din Almaty. Procesul de realizare a mozaicurilor a atras-o prin caracterul său meditativ.
Art Oskolok a refăcut rândunelele din interiorul cafenelei Qarlygash, redeschisă recent. Numele cafenelei înseamnă rândunică în kazahă.
În perioada sovietică, panourile decorative monumentale apăreau în stații de metrou, pe stadioane, pe fațade de școli și pe blocuri. În lipsa publicității, promovau valori oficiale precum explorarea spațiului și munca eroică în fabrici. În Asia Centrală, departe de centrul puterii, artiștii locali foloseau uneori mozaicul și pentru a se abate de la această agendă.
Multe dintre lucrările originale au fost deteriorate sau distruse. Interesul actual pentru estetica sovietică este alimentat de generația Z, care a crescut printre aceste imagini fără să fi trăit realitățile regimului. La această revenire contribuie și curente online precum Sovietwave, alături de atracția pentru experiențe analogice și retro.
Zaitova explică faptul că cea mai mare parte a peisajului urban din Almaty s-a format în secolul XX. Mozaicurile modernismului sovietic și ale artei monumentale au devenit astfel parte din identitatea culturală a orașului. Ea pune interesul pentru ele și pe seama oboselii față de stilurile vizuale uniforme.
„Mozaicurile au un caracter puternic; sunt durabile, au textură și sunt vibrante, făcând materialele moderne să pară mai puțin expresive prin comparație”, a declarat Daria Zaitova, fondatoarea Art Oskolok, pentru Condé Nast Traveler.
Atelierul organizează zilnic cursuri practice. Seturile sale pentru cadouri se găsesc la Tsellinny Center of Contemporary Culture, proiectat de Asif Khan și deschis anul trecut. Lucrările Art Oskolok apar în restaurante și pe străzile orașului, cu teme precum munții din apropiere sau Hotelul Kazakhstan, clădire a modernismului târziu frecventată de demnitari și vedete pop încă din 1977.
La cafeneaua Aqqu, deschisă inițial în anii 1960 și redeschisă anul trecut într-o piață înverzită din centrul Almaty, pereții cu mozaicuri însoțesc deserturi precum napolitanele cu lapte condensat. Aici se servesc și trubochki, rulouri din vafă cu cremă moale de bezea.
Altynay Baizhan modelează în ceramică imaginea femeilor nomade
Altynay Baizhan, fondatoarea Altyn Ceramics, lucrează la etajul șapte al clădirii Uniunii Artiștilor. Atelierul se află în zona Golden Square din centrul istoric al Almaty, un perimetru de cinci cvartale cu restaurante, boutique-uri și promenade. În aceeași încăpere a lucrat bunicul ei, pictorul și graficianul kazah Issatay Issabayev, din anii 1970 până la începutul anilor 2000.
Baizhan a studiat pentru a deveni balerină, dar a ales ceramica pentru libertatea de exprimare. Când și-a început activitatea, în urmă cu un deceniu, aceasta nu era încă populară în Kazahstan, iar femeile lipseau din meșteșug.
„Se credea că roata olarului nu este locul unei femei”, a povestit Altynay Baizhan, fondatoarea Altyn Ceramics, pentru Condé Nast Traveler.
A luat această prejudecată ca pe o provocare și a studiat în Spania. Acolo a învățat că lucrul la roata olarului ține de tehnică. La cursurile extracurriculare putea sculpta orice dorea, dar formele pe care le crea reveneau la propria identitate.
Astăzi realizează obiecte de mari dimensiuni despre rădăcini, casă și familie. Femeile războinice nomade ocupă un loc central în lucrările sale: o șa feminină folosită de strămoașele ei sau o amuletă tradițională reinterpretată ca panou mural supradimensionat, turcoaz și roșu.
Baizhan spune că, în tradiția kazahă, femeile erau egalele bărbaților. Într-o explicație glumeață despre beshbarmak, evocă femeia care punea carnea la fiert, încăleca și pleca să-și vadă de treburi. Artista readuce această imagine în atenție într-o țară în care violența de gen rămâne una dintre problemele sociale majore.
Pentru ea, lucrul cu lutul presupune un dialog și încredere în material. Leagă fisurile rămase în ceramică de urmele drumurilor dificile traversate de poporul său.
Anul trecut a creat instalația multimedia Saparlau, al cărei nume înseamnă drumul, pentru proiectul Gallery Without Walls. Proiectul aduce expoziții în spații publice neobișnuite, inclusiv la metrou și în cinematografe.
În instalație, de tavan este suspendat un shanyrak, coroana circulară de lemn a iurtei. Elementul are un rol structural și este un reper al identității kazahe, considerat pragul unde spiritele cerului le întâlnesc pe cele ale strămoșilor familiei. Sub el, o spirală de rândunele și maci din ceramică urcă spre cer.
„O rândunică găsește întotdeauna drumul spre casă”, a spus Baizhan.
