Clipă zero, când jocul se rupe și realitatea mușcă
Un copil de 13 ani se uită la telefon, la prietenii lui, la colțul de cameră în care tocmai a intrat un adult străin, și are impresia că e doar o problemă de conexiune. Un lag.
O eroare de server. Așa începe, în fond, și aventura lui Mihai, adolescentul care își petrece weekend-urile într-o fabrică abandonată, cu telefoanele în mâini și cu Fortnite în sânge, genul acela de entuziasm care îți face degetele să alerge mai repede decât gândul.
Doar că aici nu e un meci pierdut, nu e un „mai încercăm o dată”. E o ușă care scârțâie, o voce de „Poliția!” în altă încăpere, o fugă în panică, o lovitură la cap și apoi senzația aceea stranie, de parcă propriul corp nu îți mai aparține.
Când te trezești și simți că ești tras, ca o păpușă, spre o groapă despre care toți spuneau că n-are fund, reacția normală nu mai e să înjuri și să râzi. Reacția normală e să te înghețe frica și, în același timp, să te umfle o revoltă adolescentină: „Nu mi se poate întâmpla mie.”
Prima reacție: negare cu gust de joystick
Un copil de 13 ani care trăiește mult în gaming are un reflex aproape tandru de simplificare. În jocuri, orice are reguli. Oricât ar fi de ciudată harta, ai un minim de logică. Există colțuri în care te poți ascunde, există arme, există un inventar, există un punct în care șeful final cade. Și, mai ales, există pauză.
Când Mihai cade în lumea aceea, cu fum albastru și obiecte care se schimbă sub ochii lui, partea de gamer din el încearcă să facă ordine. Dacă un coif de viking se transformă într-o șapcă, atunci probabil lumea funcționează pe baza unor „skin-uri”. Dacă o sabie devine un creion, e ca și cum ai apăsa pe un buton de customizare. Mintea caută etichete familiare ca să nu se înece.
Aici apare și umorul, un fel de scut improvizat. Un copil, când se sperie rău, ori plânge, ori se face că nu îl interesează. Mulți aleg varianta a doua. Nu pentru că sunt curajoși, ci pentru că așa rămân în picioare. Și Mihai, pe alocuri, se agață de glume și de ideea că „o să înțeleg eu imediat ce se întâmplă”. E o minciună mică, dar uneori minciunile mici țin inima în locul ei.
Când nu mai există „respawn” și totul devine fizic
Schimbarea brutală, trecerea de la gaming la lupte, se simte în corp înainte să se simtă în cap. În joc, poți să te ridici după o explozie fără să te doară nimic. În viața reală, o fugă pe scări îți rupe respirația. O căzătură îți lasă genunchii vineți. O sperietură te face să înghiți în sec, ca și cum ai încerca să înghiți o piatră.
În poveste, Mihai ajunge să fie „alesul”, iar asta sună frumos doar în filme. În realitate, pentru un copil de 13 ani, „ales” înseamnă că nu mai poți face pe prostul. Nu mai poți spune: „Nu știu, nu e treaba mea.” Înseamnă că alții își pun speranța în tine, uneori niște oameni mari care au fețe serioase și arme adevărate, și asta apasă pe umeri ca un rucsac prea greu.
Apoi apare acel detaliu care e aproape o palmă: groapa nu e un decor. Te trage. Te arde pe dinăuntru. Simți literalmente că trupul ia foc. Și aici se rupe definitiv analogia cu jocul. Pentru că durerea nu e un efect special. Durerea e o lecție.
Intră în scenă „lumea de dedesubt” și primele reguli ale supraviețuirii
Când îl întâlnește pe Marcus, bătrânul care pare să știe prea multe, și pe polițistul Petre, Mihai e prins între două instincte: să fugă și să asculte. Un copil de 13 ani, chiar și cel mai obraznic, simte imediat când adulții din fața lui nu joacă teatru. Când ți se îndreaptă o armă spre piept, îți dispare brusc cheful de replici.
Și totuși, reacția lui nu e doar frică pură. E și o curiozitate care îl împinge înainte, ca atunci când deschizi un nivel nou. Doar că nivelul ăsta are miros, are umezeală, are ecou. Și are feline. Nu pisicile drăguțe care îți dorm pe laptop, ci „oameni-pisică” care par să vâneze, să se organizeze, să se miște cu un soi de disciplină rece.
În mod ironic, tocmai gaming-ul îl ajută să nu se piardă complet. Gamerii au un talent: se adaptează repede la un set nou de reguli. Învață din greșeli, repetă, își schimbă tactica. Mihai face exact asta, doar că acum nu mai e vorba de o tactică pentru a câștiga un meci, ci de o tactică pentru a rămâne viu.
Mumiile Feline, adică momentul când copilăria ia o pauză
Adevărata trecere, dacă vrei s-o simți în stomac, vine când intră în piramidă. E ceva în imaginația noastră despre Egipt care nu se consumă niciodată, chiar dacă ai 13 ani și ai văzut deja sute de videoclipuri cu „top 10 blesteme”. Sarcofagul are greutatea aceea de legendă, te face să vorbești mai încet, de parcă te-ar putea auzi cineva din interior.
Când Mihai, Dan și Heather ajung în încăperea cu sarcofag și comori, totul pare, pentru o secundă, un nivel bonus. Chiar există acel reflex să pui mâna pe ceva strălucitor, să iei o monedă, să vezi ce se întâmplă. Dar apoi sarcofagul se deschide. Mumia se ridică. Strigă. Lovește.
Și nu e doar o mumie. Apar și altele, paznici care ies din pereți, capete care țipă, o ușă prin care se adună și mai multe trupuri înfășurate, ca și cum piramida însăși ar scuipa inamici. Aici, un copil de 13 ani reacționează exact cum ai reacționa tu, doar că mai repede și mai dezordonat: se panichează, improvizează, fuge. Își amintește că, uneori, cea mai curajoasă idee e să te retragi.
Și da, le putem spune „Mumiile Feline” fiindcă în poveste miza e legată de armele pisicilor, de un rege pisică mumificat și de o mitologie în care felinele nu sunt animale de companie, ci o civilizație întreagă, cu trădări și jurăminte. Pentru un copil crescut cu joystick-ul în mână, asta e o schimbare de registru care îți clatină toate rafturile din cap.
Ce face mintea de gamer când apare o capcană adevărată
Există o scenă care mi se pare, sincer, foarte grăitoare: cad într-o capcană, văd țepușe uriașe și cranii, își folosesc o abilitate de teleportare ca să scape și, două secunde mai târziu, Mihai are impulsul să facă un selfie. Nu e superficialitate, deși așa ar putea părea din exterior. E un mecanism de apărare, o încercare de a transforma groaza într-o poveste pe care o poți controla.
Copiii de 13 ani trăiesc într-o lume în care orice devine conținut. Orice devine „postabil”. E modul lor de a pune distanță între ei și ce li se întâmplă. Dacă îl încadrezi într-o poză, parcă nu te mai mănâncă pe dinăuntru.
Apoi intervine partea pragmatică: construiesc un fel de fort mobil ca să se apere de săgeți. Asta e, în esență, gândire de gamer. Când nu poți să învingi inamicul, schimbi terenul. Îți creezi cover. Îți cumperi timp.
Frica, curajul și micile negocieri cu tine însuți
Nu cred că un copil de 13 ani devine brusc erou, nici în cărți, nici în viață. Devine, mai degrabă, un copil care negociază cu frica. Își spune: „Încă un pas.” Apoi încă unul. Își spune: „Fac asta pentru prietenii mei.” Își spune: „Nu pot să mă fac de râs.” Da, există și orgoliu, nu doar virtute.
Mihai are și un detaliu foarte actual, pe care îl simți imediat: are „vreo 2000 de prieteni virtuali”, dar când trebuie să iasă din casă și să caute adevăratul paznic, descoperă că, de fapt, doar câțiva sunt disponibili. Asta doare un pic, chiar dacă el o spune în glumă. Și totuși, tocmai cei câțiva, Albert, Călin, Florin, sunt realitatea lui. O mână de oameni care chiar apar când sună telefonul.
Când treci de la gaming la lupte cu Mumiile Feline, asta e poate lecția: că online-ul te poate distra, te poate salva de plictiseală, dar nu te poate ține de braț când fugi pe scări și îți tremură genunchii.
De ce o astfel de poveste vorbește, de fapt, despre maturizare
Îmi place la romanul lui Mihai Dan Bradu că nu încearcă să ne convingă că adolescenții sunt niște mini-adulți. Ei rămân copii, cu glume proaste, cu impulsuri ciudate, cu replici aruncate aiurea. Dar sunt împinși într-un loc în care trebuie să decidă repede, să se bazeze unii pe alții, să suporte consecințe.
Trecerea de la gaming la lupte cu mumiile nu e doar o schimbare de decor. E momentul în care un copil înțelege că nu există buton de pauză pentru lucrurile importante. Că fuga nu e rușinoasă când te salvează. Că prietenia devine un fel de armură, mai bună decât orice coif.
Și, poate cel mai frumos lucru, că imaginația nu e o evadare ieftină. E un instrument. În poveste, imaginația construiește o lume întreagă, cu feline înarmate, cu mumiile paznicilor, cu arme ascunse în piramide, cu tuneluri și trenuri subterane. În viața reală, imaginația unui copil poate fi exact lucrul care îl ajută să se ridice după o sperietură, să râdă, să spună: „Ok. Hai să vedem ce facem acum.”
Piramidele, pisicile și frica veche de mii de ani
E interesant cum ajunge, până la urmă, un copil de 13 ani să se sperie de ceva ce are rădăcini în istorie. În Egiptul antic, pisicile nu erau doar tolerabile, erau aproape sacre. Le apărau grânarele de rozătoare, le păzeau casele, iar oamenii le-au împins, încet, în mitologie, până când au devenit simbol de protecție, de putere, de mister.
De aici și obiceiul mumiilor de animale, pisici incluse, care astăzi ne pare straniu și un pic trist. Dar, pentru egipteni, era un fel de continuitate, o promisiune că ceva din lumea lor merge mai departe, dincolo de nisip.
În roman, ideea asta e întoarsă pe dos cu un curaj simpatic. Armele pisicilor sunt ascunse într-o piramidă construită de oameni, iar paznicii se mumifică tocmai ca să rămână acolo, să apere, să nu cedeze. E o fantezie, sigur, dar atinge un nerv real: frica noastră de locurile închise, de lucrurile îngropate, de obiectele care așteaptă în întuneric. Când ești copil, fricile astea sunt încă nefiltrate. Nu le poți „raționaliza” ca un adult. Le simți direct în coaste.
Și tocmai de aici se vede reacția aceea amestecată, foarte adolescentină: jumătate vrei să pari tare, jumătate îți vine să dai înapoi. Te uiți la sarcofag și te gândești că ar fi o idee genială să nu îl deschizi. Apoi îl deschizi oricum, pentru că ești cu prietenii și nimeni nu vrea să fie primul care spune „mie mi-e frică”.
După prima luptă, când începi să înțelegi ce ai făcut
Un copil de 13 ani nu procesează imediat o experiență ca asta. În primele ore, e adrenalina. Apoi vine oboseala, și oboseala, la vârsta aia, e un animal care mușcă. E și momentul în care, dacă ai noroc, începe să se așeze o altă emoție: mândria. Nu mândria aceea teatrală, de adult, ci mândria mică, un pic rușinată, că ai rezistat. Că ai fugit când a fost nevoie să fugi, că ai strigat când a fost nevoie să strigi, că ai apucat arma, fie ea bici, sabie sau băț, chiar dacă mâinile îți tremurau.
Și mai e ceva. În gaming, după un meci intens, închizi aplicația și te întorci la bucătărie. În aventură, nu poți închide nimic. Te întorci acasă cu mintea plină și cu o șapcă pe cap care e, de fapt, altceva. Îți minți mama, îți inventezi rapid o poveste „plauzibilă”, și simți cum minciuna te roade puțin, ca un fir de nisip în pantof. Dar o faci, pentru că ești la 13 ani și încă depinzi de adulți, chiar dacă ai impresia că ești invincibil.
Reacția, în zilele următoare, e o combinație stranie între nervi și tăcere. Uneori devii irascibil, alteori vorbești prea mult, cu acea energie care ascunde frica. Și, dacă ești ca Mihai, mai ai și un motor secret: curiozitatea. Vrei să afli ce urmează, chiar dacă o parte din tine speră să nu urmeze nimic.
Cartea care face trecerea asta să pară posibilă
Dacă vrei să urmărești, pas cu pas, cum se schimbă respirația unui adolescent atunci când aventura îl prinde de guler, cartea potrivită e chiar “Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan.
E genul de roman care se citește cu o lumină aprinsă, nu neapărat pentru că e horror, ci pentru că te trezești zicând: „Stai, și eu aș fi făcut la fel.” E scris cu o energie foarte recognoscibilă, de adolescent care își imaginează lumea fără să ceară voie. Și e o energie care prinde bine, mai ales într-o perioadă în care copiii sunt acuzați constant că trăiesc prea mult în ecrane.
Cartea poate fi comandată online de pe Libris.ro, iar pe Carturesti.ro este listată și merită verificată periodic, fiindcă uneori apare ca indisponibilă, alteori revine în stoc. Practic, dacă vrei s-o ai pe noptieră sau să o faci cadou, cele două librării sunt punctele cele mai la îndemână.
Casetă editorială
Titlu: Drumul către o altă dimensiune
Autor: Mihai Dan Bradu
Gen: fantasy, aventură, Young Adult
Editura: Ecou Transilvan, format B5, aproximativ 174 de pagini
Unde se găsește online: pe Libris.ro este disponibilă pentru comandă, iar pe Carturesti.ro este listată și poate fi achiziționată când revine în stoc.
